Personalitatea adictivă e doar un mit, spun experții
Personalitatea adictivă e interpretată ca o stare psihologică care ne predispune la dependențe. Există oare sau e doar un mit, ca multe altele?
Poate că și noi ne-am declarat deseori dependenți de ceai, cafea, muncă, ciocolată sau cartofi prăjiți. Alții par a fi dependenți de televizor sau de pornografie, iar slăbiciunea care favorizează acest raport e văzută ca o boală psihică asociată cu anumite modele comportamentale.
Acesta spune că problema începe încă din momentul în care încercăm să definim dependența. De exemplu, folosim expresii precum „această carte dă dependență” sau „acest serial dă dependență”, în care e evident că nu ne referim la sensul medical al cuvântului, ci căutăm să exprimăm starea pozivită cu care asociem produsul respectiv. E greu să facem diferența între un entuziasm sănătos și o dependență, dar Griffiths spune că totul se reduce la un singur aspect: entuziasmul ne îmbunătățește viețile, iar dependența ni le înrăutățește.
De asemenea, acesta spune că, pentru ca un comportament să fie clasificat drept dependență, trebuie să întrunească anumite componente cheie. Printre acestea se numără o preocupare neobișnuită față de respectiva activitate, intrarea ei în conflict cu alte activități și relații, simptome de depresie în absența activității, dezvoltarea unei toleranțe față de ea și folosirea ei pentru a modifica anumite stări de spirit.
Acum câțiva ani, Griffiths și alți doi profesori au realizat un studiu care examina relația între 11 comportamente adictive: fumatul, consumul de alcool, consumul de droguri, mâncarea, jocurile de noroc, internetul, dragostea, sexul, sportul, munca și cumpărăturile. Au analizat datele obținute prin 83 de studii la scară mare, iar rezultatele indicau că 47% din populația adultă a Americii are simptome de personalitate adictivă.
În plus, unele studii arată că anumite dependențe sunt conectate între ele. Griffiths spune că, în studiile sale, a descoperit oameni care sunt alcoolici și dependenți de jocuri de noroc în același timp și, evident, ar mai fi și cei care muncesc excesiv și consumă cafea tot excesiv.
De asemenea, un alt comportament comun e înlocuirea unei dependențe cu alta. Când un om renunță la o adicție, tendința e de a căuta rapid ceva care să umple „golul”. Acest tip de comportament i-a determinat pe oamenii de știință să îl asocieze cu tiparul personalității adictive.
Griffiths spune, totuși, că personalitatea adictivă e doar un mit. Recunoaște că există factori care predispun omul la dezvoltarea de dependențe, printre ei numărându-se moștenirea genetică și anumite trăsături comportamentale, dar că nu implică automat că omul respectiv va deveni dependent de diverse lucruri de-a lungul vieții.
De pildă, oamenii predispuși la emoții negative sunt ceva mai predispuși și la un comportament adictiv. Asta nu înseamnă, totuși, că nevrozele anticipează obligatoriu dependențele. Griffiths spune și că, de exemplu, consumul excesiv de cofeină sau vizionarea de seriale pot fi simple obiceiuri, care îi fac pe oameni să se simtă mai bine, fără să cauzeze probleme serioase.
Concluzia e că aceste comportamente nu pot fi considerate dependențe atât timp cât nu generează efecte fizice sau psihice considerabile asupra vieții de zi cu zi.